Cum functiona creierul lui Albert Einstein?

In ultimii ani ai vietii sale, Albert Einstein a stiut ca este bolnav si a refuzat operatii chirurgicale care i-ar fi salvat viata. El si-a facut dorintele foarte bine cunoscute: „Vreau sa fiu incinerat pentru ca oamenii sa nu vina sa se inchine la oasele mele”. Einstein a murit pe 18 aprilie 1955 la varsta de 76 de ani in urma ruperii unui anevrism de aorta abdominala, iar dorinta lui a fost indeplinita in ceea ce ii priveste oasele, cenusa fiindu-i imprastiata intr-o locatie nedezvaluita. Dar in ceea ce priveste creierul lui Einstein, este o poveste diferita.
In timpul autopsiei efectuate la Spitalul Princeton, un patolog pe nume Thomad Harvey a inlaturat creierul lui Einstein din cutia craniana – creierul care a daruit lumii ganduri revolutionare precum E=mc2, teoria relativitatii, o perspectiva asupra vitezei luminii si idea care a dus la finalizarea bombei atomice. Harvey a tinut creierul ce a dat nastere acestori ganduri in mainile lui. Iar apoi l-a luat.
In functie de persoana pe care o crezi, Harvey fie a facut un lucru minunat pentru stiinta in acea zi, sau acesta nu e mai demn decat un hot de morminte. Einstein participase la o serie de studii in timpul vietii sale pentru a descoperi ce anume a facut ca creierul lui sa fie diferit, si cel putin un biograf sustine ca Einstein si-a dorit ca materia lui cenusie sa fie studiata dupa moartea lui. Alti biografi cred ca si creierul s-a incadrat in categoria lucrurilor pe care Einstein le-a dorit incinerate, si a existat si mai multa indignare cand s-a aflat ca o alta persoana i-a inlaturat ochii pentru a ii pastra ca amintire.
Totusi, intr-un anumit mod, lui Einstein i s-a indeplinit dorinta. Nimeni nu a putut sa vina sa se inchine la ramasitele creiurului lui pentru ca nimeni in afara de Harvey nu a stiut unde se afla. Dupa ce s-a aflat ca Harvey a pastrat creierul, el a obtinut permisiune unuia dintre fiii lui Einstein pentru a il studia, rezultatele urmand sa fie publicate in reviste de specialitate de renume. Harvey credea ca nu va dura foarte mult pentru a descoperi ce anume a facut ca creierul lui Einstein sa fie diferit si special – bineinteles, creierul unui astfel de geniu isi va dezvalui rapid secretele. Dar in anii urmatori nu a aparut nici un studiu, iar Harvey, care era doar un simplu patolog si nu un neurolog, a disparut cu creierul.
Marian Diamond si creierul lui Albert Einstein
Dupa cum se stie, cand Albert Einstein s-a nascut, mama lui a fost consternata de capul mare si ascutit al fiului sau. Dar cand Einstein a murit, creierul lui nu era mai mare decat al oricarui alt barbat de varsta lui. Thomas Harvey l-a cantarit in cadrul autopsiei, inregistrand o greutate de 1,22 de kilograme. Harvey a fotografiat creierul, iar apoi l-a taiat in 240 de bucati si l-a pus in celiodina, fiind o tehnica des folosita in conservarea si studierea creierelor.
Harvey a expediat portiuni mici de creier doctorilor si oamenilor de stinta din intreaga lume a caror munca o considera interesanta. Expertii alesi trebuiau sa ii transmita lui Harvey descoperirile lor, iar apoi acestea ar fi fost publicate astfel incat lumea sa afle ce se intampla in creierul unui geniu.
Harvey si intreaga lume avea mult de asteptat. Creierul lui Einstein avea dimensiuni normale, si parea sa aiba un numar normal de neuroni de dimensiuni medii. Harvey a continuat sa creada ca cineva va descoperi ceva, si de fiecare data cand un reporter il gasea, el spunea ca e la doar aproximativ un an departare de a publica o descoperire. La un moment dat, Harvey a fost gasit in Kansas, in timp ce creierul statea intr-un borcan dntr-o cutie veche pentru cidru din spatele unui racitor de bere.
Apoi, in 1985, Harvey a avut in sfarsit ceva de spus. Dr. Marian Diamond, care lucra la Universitatea Berkeley din California si studia plasticitatea creierului la sobolani, a descoperit ca sobolanii din mediile imbogatite aveau creiere mai viguroase. Mai exact, sobolanii aveau mai multe celule gliale, iar Diamond a vrut sa vada daca creierul lui Einstein este asemanator.
Celulele gliale sustin si hranesc cu nutrienti neuronii, aceste celule ale creierului comunicand intre ele. Totusi, intr-un anumit mod, celulele gliale sunt precum un serviciu de menaj pentru neuroni, pe masura ce neuronii comunica, ei lasa in urma „mizerie” sub forma de ionilor de potasiu. Acesti ioni se aduna in afara neuronilor, dar ei pot sa atinga doar un anumit nivel inainte de a impiedica neuronii sa comunice deoarece nu mai este loc pentru descarcarea de ioni de potasiu. Celulele gliale curata acesti ioni care le permit neuronilor sa actioneze in mod repetat. Aceste celule spala si alti neurotransmitatori ce ar putea sa blocheze liniile de comunicare dintre neuroni.
Cand Diamond a primit sectiunile din creier, le-a comparat cu mostrele a 11 alte creiere. Ea a declarat ca Einstein a avut intr-adevar mai multe celule gliale pentru neuroni decat alte creiere, si a formulat ipoteza ca acest numar a crescut din cauza poverii metabolice ridicate pe care Einstein o punea asupra neuronilor sai. Cu alte cuvinte, avea nevoie de o echipa de curatenie fantastica datorita „mizeriei” pe care o faceau gandurile lui impresionante.
Din pacate, alti oameni de stiinta au considerat ca munca lui Diamond era si ea o mizerie. Pentru inceput, celulele gliale continua sa se divida de-a lungul vietii unui om. Desi Einstein a murit la 76 de ani, Diamond i-a comparat creierul cu creierele unui grup cu o medie de varsta de 64 de ani, asa ca este normal ca Einstein sa aiba mai multe celule gliale decat aceste persoane mai tinere. In plus, creierele studiate de Diamond proveneau de la pacienti unui spital de veterani de razboi; desi ea ar fi putut spune ca acestia nu au murit din cauze neurologice, nu se stia altceva despre acesti barbati, cum ar fi IQ-ul. Era Einstein comparat cu niste natangi? Un alt cercetator a subliniat ca Diamond a oferit raporturi doar pentru o anumita masurare, in timp ce, dupa spusele ei, au existat 28 de modalitati de masurare a acestor celule. Ea a recunoscut ca nu a furnizat scoruri care nu ii dovedeau ipoteza; cercetatorii au sustinut ca daca masori suficient de multe lucruri, pana la urma vei descoperi ceva care sa confirme sau sa infirme orice asertiune.
Isi va dezvalui vreodata creierul lui Einstein secretele?
Mister nedeslusit: ce a descoperit Sandra Witelson
Munca doctorului Diamond a avut parte de o imensa mediatizare, doar pentru a fi expusa ca fiind viciata in executie. In 1996, un cercetator de la Universitatea din Alabama pe numele de Britt Anderson a publicat un alt studiu asupra creierului lui Einstein, avand parte de mult mai putina agitatie in jurul lui. Anderson a descoperit ca Einstein avea cortexul frontal mult mai subtine decat in mod normal, dar densitatea neuronilor era mai mare. Anderson i-a spus lui Thomas Harvey ca un cercetator de la Universitatea Mcmaster din Hamilton, Ontario, studia daca un cortex mai dens in neuroni ar putea explica diferentele dintre creierele barbatilor si ale femeilor. In timp ce creierele barbatilor erau mai mari, creierele femeilor aveau neuronii asezati mult mai compact, ceea ce ar putea insemna ca pot comunica mai rapid.
Harvey a retinut numele acelui cercetator si i-a trimis urmatorul fax: „Ati fi dispus sa colaborati cu mine pentru a studia creierul lui Albert Einstein?”. Dr. Sandra Witelson, cercetator la McMaster, a raspuns afirmativ. Ceea ce Witelson avea in avantajul ei in comparatie cu ceilalti cercetatori a fost o colectie impresionanta de creiere al caror IQ fusese stabilit, precum si evidenta starii de sanatate fizice si psihice a persoanelor in cauza. Nu ar fi fost nici o confuzie legata de grupul de control, cum fusese in cazul lui Diamond – cele 35 de creiere de barbati aveau un IQ mediu de 116, putin peste normal (Witelson a folosit si 56 de creiere de femei pentru a face comparatii). De-a lungul a mai multor decenii, Witelson colaborase cu doctori si asistente medicale pentru a face rost de creierele necesare cercetarilor. Ea a reusit sa efectueze cel mai mare studiu de acest tip.
Harvey a dus in Canada creierul lui Einstein si Witelson a avut permisiunea de a pastra aproape o cincime din el pentru a-l studia – mai mult decat orice alt cercetator dinaintea ei. Ea a selectat fasii din loburile temporale si parietale, si de asemenea, s-a concentrat asupra folografiilor pe care Harvey le-a luat creierului lui Einstein imediat dupa moarte. Witelson a observat ca Fisura Silviana lipsea in mare parte. Aceasta fisura imparte lobul parietal in doua compartimente distincte, iar fara aceasta separare, lobul parietal al lui Einstein era mai mare cu 15% decat media.
In mod semnificativ, lobul parietal este responsabil de abilitati precum cele matematice, rationamentul spatial si vizualizarea tridimensionala. Acest lucru parea sa se potriveasca cu modul in care Einstein si-a descris propriul proces de gandire: „Cuvintele nu par sa joace vreun rol”, a declarat el odata, „exista imagini mai mult sau mai putin clare”. Omul care a descoperit teoria relativitatii imaginandu-si o calatorie prin spatiu pe o raza de lumina isi vedea ideile prin intermediul imaginilor, iar apoi a gasit limbajul prin care sa le descrie.
Witelson a emis ipoteza ca lipsa fisurii Siviane ar fi putut permite celulelor creierului sa se inghesuie mai aproape, ceea ce a dus la o comunicare mai rapida intre ele decat in mod normal. Aceasta structura a creierului ar fi putut sa aiba legatura si cu dezvoltarea mai tarzie a vorbirii cu care s-a confruntat Einstein, ceea ce duce la intrebarea daca este util sa stii astfel de lucruri despre tine. Daca Einstein ar fi stiut ca creierul lui este diferit, poate chiar defect, s-ar mai fi implicat intr-o cariera in cercetare?
Deocamdata, oamenii de stiinta nu stiu destule despre modul in care functioneaza creierul uman pentru a evalua daca munca lui Witelson este corecta, desi aceasta este teoria vehiculata din prezent. La prima vedere, creierul lui Einstein pare perfect normal, poate chiar putin deteriorat, nu pare sa existe ceva care sa indice imediat ca apartine unui geniu. S-ar putea sa nu stim nimic pana cand nu va exista inca un geniu echivalent al carui creier sa poata fi studiat; poate ca Einstein nu poate fi comparat cu creierele normale.
Harvey nu a renuntat niciodata la crezul conform caruia creierul va dezvalui ceva special. Spre sfarsitul vietii lui, dupa ce a purtat creierul prin toata tara, l-a adus inapoi in locul de unde l-a luat: Spitalul Princeton. L-a dat barbatului care ocupa fostul lui post de patolog, scriitorul Michael Paterniti, care l-a insotit pe Harvey intr-o calatorie de-a lungul tarii, ce a fost povestita in cartea „Driving With Mr. Albert”. Harvey a ales pe cineva care reprezenta un fel de reincarnare a lui, ceva ce patologistul in cauza a recunoscut si el. „Ei bine, el liber acum si eu sunt incatusat”, a declarat Paterniti in legatura cu alegerea lui Harvey. Daca creierul lui Einstein isi va dezvalui vreodata secretele, Harvey nu va fi in aici pentru a le afla; a murit in 2007 la varsta de 94 de ani. Cu toate aceastea, Einstein si misterul creierul lui continua sa traiasca.